Dicționar de Contexte Verbale

Cuprins

1. Descrierea unei intrări
2. Cadrul de valențe
3. Alternanțe
4. Trăsături semantice
5. Simboluri și convenții folosite

Descrierea unei intrări

O intrare conține următoarele informații (ca în exemplul (1), de mai jos):

• verbul-titlu (ex. uita);
• un cadru de valențe (sau mai multe), alcătuit la rândul lui din:
  • numărul cadrului de valențe, scris cu cifre romane (ex. II);
  • trăsături morfosintactice ale verbului-titlu, dacă există, plasate între parantezele drepte ale câmpului V[...] (ex. V[se]);
  • o structură (sau mai multe, așezate unele sub altele) alcătuită din una sau mai multe poziții argumentale, numerotate cu cifre arabe (ex. 1 și 2);
  • un sens (sau mai multe, marcate cu litere latine mici) alcătuit din una sau mai multe definiții sinonimice, despărțite prin punct și virgulă (ex. a lua în considerare; a cerceta; etc.);
  • un exemplu (sau mai multe), scrise în italice și încheiate cu bară oblică dublă "//" (ex. : Guvernul se uită la oportunitatea programului etc.);
• expresii care conțin verbul-titlu, dacă există, alcătuite la rândul lor din forma expresiei, scrisă în întregime cu italice (cu excepția părților ei variabile sau a cuvintelor adăugate pentru ilustrarea regimului cazual) și definiția ei plasată după semnul "=" (ex. a se uita în gura cuiva = etc.).

Cadrul de valențe

Trăsăturile morfosintactice ale verbului

Aceste trăsături sunt indicate între parantezele marcajului V[...]. Dacă acest marcaj se află izolat, imediat după numărul cadrului de valențe, atunci el se referă la toate structurile de poziții argumentale ale cadrului. Dacă însă el precedă doar o anumită structură, atunci este valabil doar pentru structura respectivă.

Alte informații, relevante pentru sensul respectiv, se referă la flexiune, indicându-se persoana și eventual numărul, sau la prezența obligatorie a negației (a se vedea secțiunea Simboluri și convenții folosite).

Structura de poziții argumentale

Poziția argumentală reprezintă o modalitate de a distinge argumentele unui verb (adică participanții la acțiunea descrisă de verb). Fiecărei poziții argumentale îi corespunde în gramatica tradițională o funcție sintactică. În acest dicționar, nu am folosit conceptul de funcție sintactică pentru că acesta este un concept convențional, care de multe ori declanșează controverse și interpretări multiple. În schimb, descriem argumentele prin mărci ușor detectabile: parte de vorbire și caz gramatical (pentru nominale), mod (pentru verbe) sau lexeme, adică prepoziții, adverbe sau conjuncții (pentru grupurile prepoziționale, adverbiale și verbale), la care adăugăm apoi trăsăturile semantice.

Fig. 1 Structură de poziții argumentale

Părțile de vorbire folosite în descriere sunt GN-grup nominal, GAdj-grup adjectival, GP-grup prepozițional, GAdv-grup adverbial, GV-grup verbal sau propoziție și V-verb, care indică un verb la mod nepredicativ sau la conjunctiv cu același subiect ca verbul-titlu. Prin convenție, dacă apare V[se] pe aceeași poziție cu un nominal în acuzativ, aceasta înseamnă că verbul-titlu poate fi folosit atât tranzitiv, cât și reflexiv.

Pozițiile argumentale sunt foarte importante pentru delimitarea alternanțelor, marcate cu /, ca în Fig. 1 (între GP și GV). Constituenții care apar pe aceeași poziție, ca variante, sunt substituibili și îndeplinesc același rol.

Prin convenție, pe poziția argumentală 1 este trecut constituentul care reprezintă subiectul logic (adică subiectul verbului din definiție), chiar dacă acesta nu este în nominativ, ca în exemplul de mai jos (unde Ion este cel care este cuprins de...).

O poziție argumentală poate fi obligatorie, facultativă sau opțională. Poziția obligatorie este ocupată de un argument în absența căruia orice enunț (construit pe structura respectivă) ar fi neinteligibil. Un asemenea argument trebuie să fie recuperabil din contextul imediat al verbului sau din contextul de discurs. Pentru situațiile în care un argument poate fi recuperabil din contextul de discurs, în exemplele aferente structurii respective s-a pus constituentul recuperabil între paranteze rotunde, ( ). Pentru verbul a abandona, din exemplul (3), este obligatoriu să se știe ce a fost abandonat, dar acest constituent poate lipsi în enunțurile concrete. De pildă, în enunțul primului exemplu se știe că tenismenul a abandonat meciul, nu altceva, indiferent dacă obiectul direct este explicit sau nu. În al doilea enunț se știe că Maria a abandonat numărarea merelor, nu altceva, chiar dacă acest lucru nu este enunțat explicit. Prin urmare, datorită faptului că activitatea abandonată trebuie să fie cunoscută vorbitorilor, argumentul 2 este marcat drept obligatoriu.

Pozițiile argumentale facultative, marcate cu (fac.), și cele opționale, marcate cu (opt.), sunt acelea pentru care, în unele enunțuri, pot lipsi fără nicio pierdere de informație. Ele sunt relevante în anumite enunțuri (sau contexte comunicaționale), dar nerelevante în altele. În cadrul de valențe de mai jos, pentru primul exemplu este relevantă menționarea cauzei dacă accentul comunicațional se pune pe faptul că jucăriile nu trebuie să producă accidente, pe când în al doilea exemplu, relevant este că fotbalistul a devenit indisponibil prin accidentare, contând mai puțin sau deloc din ce cauză s-a întâmplat acest lucru.

Diferența dintre pozițiile facultative și cele opționale (care întotdeauna sunt mai multe de una) este că poate fi suprimată oricare dintre pozițiile opționale, dar niciodată toate. Aceasta este situația din exemplul următor în care suprimarea simultană a pozițiilor 2 și 3 creează enunțuri nereperabile (e.g. *Acest politician a activat.). Enunțurile devin însă inteligibile când se actualizează oricare dintre poziții sau chiar amândouă.

Trebuie reținut că nu am inclus în descriere (nici printre trăsăturile verbului-titlu, nici printre pozițiile argumentale) nicio informație dedicată dativului posesiv (spre deosebire de alte lucrări similare). Considerăm că dativul posesiv nu ține de semnificația verbului, ci de particularități ale argumentelor acestuia. De asemenea, nu am inclus printre argumente constituentul care reprezintă Beneficiarul, adică persoana în interesul sau dezinteresul căruia are loc acțiunea, dacă acesta nu ține de semnificația intrinsecă a verbului; a se compara în acest sens verbul a da, pentru care Beneficiarul este obligatoriu, cu verbul a cumpăra sau a găti ale căror semnificații nu presupun existența unui beneficiar.

Fiecare argument de pe o poziție argumentală, pe lângă partea de vorbire conține între paranteze drepte câte două câmpuri: un câmp morfosintactic sau lexical și un câmp semantic. În câmpul morfosintactic sau lexical sunt indicate informații de caz (pentru GN și GAdj), mod (pentru V) sau lexeme cum ar fi prepoziții (pentru GP), conjuncții subordonatoare, adverbe relative sau marca conjunctivului să (pentru V și GV) sau adverbe (pentru GAdv) (a se vedea secțiunea Simboluri și convenții folosite).

În câmpul semantic sunt indicate, întotdeauna precedate de +, trăsăturile semantice relevante. Aceste trăsături semantice pot fi simple (e.g. +obiect) sau compuse (e.g. +obiect +artistic, cu semnificația "obiect din domeniul artei") (a se vedea secțiunea Trăsături semantice).

Alternanțe

Alternanță înseamnă existența a două sau mai multe variante de exprimare a aceleiași semnificații. Alternanțele pot fi poziționale sau contextuale. Vorbim de alternanță pozițională atunci când aceeași poziție argumentală poate fi exprimată prin mai multe tipuri de constituenți, care formează, așadar, o clasă de substituție (cum este cunoscută în gramatica tradițională), ca în exemplul (6), poziția 2. Variantele alternanței poziționale sunt separate prin "/". În schimb, avem de a face cu o alternanță contextuală atunci când se pot folosi diferite structuri de poziții argumentale cu același sens, ca în exemplele din (7). Variantele alternanței contextuale sunt listate unele sub altele sub același număr roman.

O alternanță contextuală des întâlnită este cea cauzativ – incoativ, pentru verbele care au atât utilizare tranzitivă (cauzativă), cât și reflexivă (incoativă), cum este verbul din exemplul (8):

Trăsături semantice

Trăsăturile semantice au fost stabilite convențional după necesitățile de descriere. Numele lor au, în general, semnificația din limbajul comun. Au fost identificate 90 de trăsături semantice, date în lista de mai jos.

Simboluri și convenții folosite